Copii si parinti in jurul tablei de sah
Sau un strop de psihologia copilului
Îmi place să vorbesc cu părinții, mă însuflețesc imediat când vine vorba de copii, încerc să descifrez ce doresc să-mi comunice și unii și alții, ce nevoi au, ce sentimente și ce anume ar dori să afle de la mine care să le fie de folos. De aceea, Festivalul Șahului Bucureștean a adus pentru mine, și în acest an, bucuria de a prezenta părinților interesați de psihologia copilului câteva idei și sugestii despre cum să își înțeleagă și să își ajute copiii. Am vorbit despre succes – și am ales această temă ca o continuare a Atelierului de dezvoltare a inteligenței emoționale pe care îl fac cu copiii din Academia de Șah.
Cum bine se spune, „succesul se învață”, „se construiește”, avem exemple grăitoare dacă cercetăm biografiile oamenilor de succes autentici, din orice domeniu ar fi ei. În spatele realizărilor, al medaliilor, cupelor sau perfomanțelor stau, cum bănuim cu toții, o cantitate uriașă de muncă de calitate.
Dar cum este pentru un copil aflat la începutul acestui drum numit succes? Haideți să ne uităm ce nevoi emoționale îl determină să își dorească notele mari, cupele, medaliile? Dacă îi înțelegem cu adevărat motivațiile, vom intui mai ușor sensul unor comportamente și asta ne va ghida să reacționăm într-un mod care să-l ajute.
Nevoia emoțională ce alimentează dorința de succes este, în primul rând, aceea de a fi iubit, apreciat și valorizat de familia căreia îi aparține. Copilul învață de mic ce anume aduce zâmbetul pe buzele părinților și sclipirea caldă din ochii lor, știe când isprăvile lui sunt motive de bucurie și de mândrie pentru mama, tata, bunici, mătuși etc. Și are nevoie să primească mereu această „hrană” sufletească. Pe măsură ce crește, devine mai dificil să provoace în părinți acele emoții benefice care îl hrănesc emoțional: bucuria spontană, entuziasmul, mulțumirea, umorul, căldura afectivă. De aceea își dorește note mari, concursuri câștigate și premii – fiindcă părinții lui vor fi mulțumiți, bucuroși, mândri și astfel îi vor da mai multă atenție, recompense emoționale, cuvinte de laudă, și el va fi sigur că este iubit și valorizat. Dar apare și reversul medaliei: teama de a nu-i dezamagi pe părinți dacă se întâmplă ca rezultatele să fie mai jos decât cele dorite sau deja atinse. Dezamăgirea ar aduce poate distanță emoțională, răceală afectivă, retragere a iubirii părintești și copilul este tentat să creadă că nu mai merită la fel de mult ceea ce primește când este „bun”, „silitor”, „deștept”, „premiant”, „cuminte” sau cum se mai așteaptă de la el să fie.
Uneori mesajele părinților de valorizare a copilului sau dezamăgire față de copil, în funcție de performanțe (școlare sau sportive) sunt foarte subtille, nu neapărat verbalizate prin laude sau reproșuri. Fața părintelui îi vorbește copilului mult mai rapid decât cuvintele spuse, sunt deajuns o privire, o ridicare de spânceană, un rictus și copilul știe că este dezaprobat sau că mama e foarte încordată. Astfel, copilul preia, în plus față de ceea ce simte el personal, și tensiunea părintelui, iar această încărcătură nu îi aparține, este un surplus greu de dus, adăugat peste propriile trăiri legate de situația prin care trece.
Alte nevoi emoționale ce stau la baza dorinței de succes a copilului sunt: recunoașterea competenței pe care o dobândește în timp, învâțând lucrurile respective, acceptarea provocărilor – ambele duc la respect de sine și construirea unei bune imagini despre sine însuși.
Dar uneori copiii sau, mai bine zis, unii copii acceptă provocările și concursurile doar pentru că au nevoie de plăcerea pe care le-o aduce jocul în sine, iar posibilitatea de a câștiga adaugă acestei plăceri și bucuria surprizei, adrenalină și un soi de stres pozitiv care face ca ziua respectivă să fie mult mai interesantă și mai plină de viață.
În concluzie, o sugestie pentru părinți ar fi să se uite curioși la copiii lor și să încerce să vadă care ar fi motivele din spatele dorinței de succes și, evenutal, a suferinței pe care o aduce nereușita. Își doresc copiii să fie foarte buni pentru că vor să satisfacă așteptările părinților? Este acesta motivul principal? Au ajuns copiii să simtă un fel de condiționare a aprecierii și iubirii părintești? Vă puteți da seama de asta dacă sunt neliniștiți atunci când rezultatele nu sunt foarte bune și dacă vă pun întrebări de genul „mă mai iubesti?”, „te-ai supărat pe mine?” sau dacă spun despre ei că sunt proști sau nu sunt în stare, dar într-un mod încărcat de nemulțumire și tensiune interioară (vizibilă în mimică, în ton), nu ca o simplă replică trecătoare fără impact interior.
Ori poate dorința lor de succes este alimentată de nevoia de provocare, de distracție, de joc? Sau este nevoia de a-și demonstra lor că sunt buni, că au învățat, că sunt capabili, competenți?
Așadar: nevoia de iubire și apreciere din partea părinților, nevoia de provocare și joc, nevoia de competență? Poate că din fiecare câte puțin. Este vreuna care predomină? Vă invit, dragi părinți, să observați ce anume pare să fie motorașul care pune în mișcare comportamentul copilului la școală, la șah sau în orice activitate cu rezultate vizibile într-un timp relativ limitat. De asemenea, observați și ce anume spun când nu au succesul dorit? Înainte de a-i alina sau încuraja să treacă peste nereușita, ascultați curioși ce își spun și ce vă spun. Sunt fraze care exprimă rușine, vină, îndoială, supărare, teamă că vor fi mai puțin iubiți, sau sunt fraze care arată că ar fi trebuit să învețe mai mult, mai bine, sau să ia mai în serios provocarea? În funcție de ceea ce spun la supărare și frustrare vă puteti ghida spre nevoia care nu le-a fost îndeplinită –una sau mai multe din cele enumerate mai sus.
Psiholog Luiza Ștefan
